Tabu

Termenul de tabu provine din polineziana Tonga („tapu“ sau „ta pu“) și a fost documentat în cursul călătoriilor pe mare ale lui James Cook, după care termenul s-a impus și în Europa. Inițial, termenul polinezian avea conotații religios-magice (cf. Freud 2014, 635) și se putea referi atât la ceva sacru, de neatins, cât și la ceva impur, interzis (cf. Ibidem, 629). Deși termenul provine din spațiul cultural al Polineziei, este un fenomen transcultural care poate fi întâlnit și în orice altă cultură (cf. Wundt 1926).

Fenomen transcultural

În uzul lingvistic actual, un tabu este o interdicție adânc interiorizată la nivel social care, ca lege nescrisă și parțial inconștientă, impune o anumită omisiune sau tăcere din partea membrilor unui grup cultural (cf. „cercetarea tabuurilor“). Acest fenomen intercultural al tabuurilor sociale a fost studiat, printre alții, de James G. Frazer (1854-1941) și a intrat în discursul științific cel mai târziu de la scrierea cărții Totem și tabu de către psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939). În timp ce Frazer a fost primul care a descris tabu-ul ca pe un fenomen transcultural care servește la consolidarea unui sistem de ordine socială, Freud consideră, la fel, tabu-ul ca pe un fenomen psihologic individual (cf. Emrich 2015, 13) care servește la suprimarea anumitor dorințe. „Baza tabuurilor este o acțiune interzisă, pentru care există o puternică înclinație în inconștient“ (Freud 2014, p. 641), ceea ce ar explica, de asemenea, atitudinea fundamental ambivalentă față de un tabu, care cuprinde atât admirație, cât și repulsie (cf. Ibidem, 636). Între timp, tabu-ul a devenit subiectul mai multor discipline, precum psihologia, sociologia, etnologia, studiile religioase, studiile culturale sau lingvistica.

Tipuri de tabuuri

Există diferite tipuri de tabuuri, cum ar fi tabuurile religioase, tabuurile specifice de gen sau tabuurile de politețe. Se poate face o distincție suplimentară între tabuurile care vizează acțiunile, comunicarea și anumite concepte, obiecte, locuri, gânduri sau chiar emoții (cf. Bâlea). Cu toate acestea, dacă un tabu se referă la un anumit obiect sau persoană, trebuie menționat că nu obiectul tabuizat în sine este considerat interzis, ci mai degrabă o anumită acțiune sau atitudine îndreptată către acesta (cf. Scholz), și anume atingerea, privirea, numirea sau gândirea la obiectul tabuizat într-un anumit fel.

Subiectele frecvent tabuizate sunt, de exemplu, moartea, boala, excrețiile și anumite funcții corporale, menstruația, organele genitale, sexualitatea în general sau a unor grupuri individuale, cum ar fi persoanele în vârstă sau cu deficiențe, dependențele, precum și vorbirea despre nemulțumirea față de rolul de gen atribuit (rolul de mamă/îngrijitor), problemele psihologice sau emoțiile negative în general. De asemenea, adesea interzise de tabuuri sunt incestul, canibalismul, consumul anumitor animale sau produse, dezbateri politice specifice sau acuzații de „interdicții de exprimare“ împotriva actorilor corectitudinii politice*.

Tabuuri versus interdicții

Deși un tabu marchează ceva interzis, el se distinge de obicei de o interdicție convențională. În timp ce o interdicție normală este predată în mod explicit, un tabu este interiorizat implicit în copilăria timpurie, în funcție de socializarea într-un cadru cultural. În mod similar, încălcările tabuurilor nu sunt pedepsite în același mod ca și încălcările interdicțiilor, dar adesea evocă reacții precum rușinea sau dezgustul (cf. Reimann 1989, 421) și sunt sancționate social (cf. Kraft 2004, 9-15). În timp ce despre interdicții se poate vorbi sau chiar discuta, „[tabuurile] se interzic de fapt pe ele însele. […] interdicțiile tabuurilor sunt lipsite de orice justificare […]; de neînțeles pentru noi, ele par evidente pentru cei care se află sub imperiul lor“ (Freud 2014, 629). Astfel, se poate observa că până și discursul despre un tabu existent este tabuizat (cf. Bâlea). Iar „[c]eea ce este cel mai ciudat este probabil că cel care a reușit să încalce un astfel de tabu are el însuși caracterul de interzis […]“ (Freud 2014, 632). Cu toate acestea, această juxtapunere a tabuului și a interdicției trebuie înțeleasă mai puțin ca o dihotomie strictă, ci ca un continuum între două piscuri (cf. Schröder 2003, 310).

Funcțiile și încălcările tabuurilor

Tabuurile sociale restrâng posibilitățile de acțiune ale indivizilor și sunt astfel represive, pe de o parte, și pot contribui la consolidarea condițiilor politice sau la prevenirea discursurilor. Deoarece tabuurile au funcția de a susține ordinea socială (cf. Betz 1978, 144), ele pot fi, de asemenea, eliberatoare, protectoare sau chiar formatoare de identitate pentru individ (cf. Base 2007). Ele au „funcția socială de reglementare a comportamentului, de stabilire a limitelor, de recunoaștere a autorităților, de exemplu, pentru a asigura proprietatea și relațiile de putere și anumite ordini sociale“ (Reimann 1989, 421).

În consecință, încălcarea unui tabu amenință, ca să spunem așa, și întregul grup social în care se aplică tabu-ul (cf. Freud 2014, 616). Prin urmare, pentru a evita încălcarea unui tabu, pot fi observate diferite strategii de adaptare verbale și nonverbale (cf. Schröder 2003, 311). De exemplu, „eufemismele sunt un procedeu ideal atunci când este vorba de respectarea tabuurilor fără a nega propriile nevoi conversaționale“ (Reuter 2009, 19). În funcție de contextul cultural, se poate observa, de asemenea, o abordare lingvistică diferită a atingerilor tabuurilor.

Tabuurile în comunicarea interculturală

Pentru contactul cu un alt grup cultural, este deosebit de important să se conștientizeze potențialele subiecte de conflict și să se găsească o modalitate respectuoasă de abordare a acestora (cf. „cercetarea tabuurilor“). A ști despre ce să nu vorbești sau cum să nu te comporți este, de asemenea, o parte esențială a convențiilor culturale. Deoarece tabuurile s-au dezvoltat de-a lungul istoriei și sunt în continuă schimbare, ele sunt, de asemenea, foarte relative la contextul cultural respectiv (cf. Kraft 2004, 9-15). Astfel, există diverse tabuuri care se aplică doar în anumite cercuri culturale. Și, întrucât acestea nu sunt explicitate, există pericolul unei încălcări neintenționate a tabuurilor. În egală măsură, însă, există tabuuri care apar în mod similar în diferite culturi, cum ar fi tabu-ul incestului. Cu toate acestea, nu numai domeniile tabuurilor sunt specifice fiecărei culturi, ci și gradul de tabuizare, precum și strategiile de adaptare corespunzătoare (cf. Danninger 1982, 237). „Cunoașterea lingvistică a posibilelor strategii de eludare [precum și] toleranța față de fenomenele tabu“ (Schröder 2003, 314) este, în consecință, fundamentală pentru o comunicare interculturală de succes.

Literatură

Balle, Christel: Conceptul de tabu. https://www.kuwi.europa-uni.de/de/lehrstuhl/ehemalige_professoren/sw2/forschung/tabu/tabubegriff/index.html (14.09.2020).

Base, Gerhard: Über Tabus und Tabuisierungen. În: Tabuuri și probleme de etică (Taboos und Grenzen der Ethik). Ed. de Michael Fischer și R. Kacianka. Frankfurt a. M.: Peter Lang 2007 (= Ethik transdisziplinär 7). S. 13-30.

Betz, Werner: Tabu. Cuvinte și schimbare. În: Meyers Enzyklopädisches Lexikon. 9-a ed., Ed. Ed. de Bibliogr. Institut. Mannheim: Bibliographisches Institut 1978 (= Vol. 23). S. 141-144.

Danninger, Elisabeth: Zone tabu și eufemisme. În: Teoria limbajului și lingvistică aplicată. Festschrift für Alfred Wollmann zum 60. Geburtstag. Ed. by Werner Welte. Tübingen: Narr 1982. pp. 237-251.

Emrich, Matthias: Introducere. Cultura tabu. În: Texte și tabu. On the Culture of Prohibition and Transgression from Late Antiquity to the Present. Editat de Alexander Dingeldein și M. Emrich. Bielefeld: Transcirpt 2015 (= Mainzer Historische Kulturwissenschaften 21). S. 7-18.

Freud, Sigmund: Totem și tabu. În: Collected Works. Köln: Anaconda 2014. pp. 607-758.

Kraft, Hartmut: Tabu. Magie și realitate socială. Düsseldorf: Walter 2004.

Reimann, Horst: Tabu. În: Staatslexikon. Drept – Economie – Societate în 5 volume. Ed. de Societatea Görres. A 7-a ediție complet revizuită. Freiburg: Herder 1989 (= vol. 5). S. 420-421.

Reuter, Ursula: Limbaj și tabu. Interpretare asupra eufemismelor franceze și italiene. Tübingen: Max Niemeyer Verlag 2009 (= Beihefte zur Zeitschrift für Romanische Philologie 346).

Scholz, Alexander: Handout for the lecture: Tabu – Ein ethnophänomenologischer Deutungsansatz. https://www.kuwi.europa-uni.de/de/lehrstuhl/ehemalige_professoren/sw2/forschung/tabu/weterfuehrende_informationei/alexander_scholz/index.html (14.09.2020).

Schröder, Hartmut: Tabu. În: Manual de studii germane interculturale. Ed. de Alois Wierlacher și A. Bogner. Stuttgart: Metzler 2003. pp. 307-315.

Taboo Research. https://www.kuwi.europa-uni.de/de/lehrstuhl/ehemalige_professoren/sw2/forschung/tabu/index.html (14.09.2020).

Wundt, Wilhelm: Völkerpsychologie. An Inquiry into the Developmental Laws of Language, Myth and Custom. 4th vol. Ed. a 4-a. Leipzig: Scientia Verlag 1926.