Înaintea meciurilor internaționale de fotbal, se intonează imnurile naționale, nenumărați fani cântă cu fervoare din toți plămânii, îmbrăcați în culorile echipei lor. Să fii mândru de propria țară – este acesta în sine naționalism? Sau mai degrabă o expresie a patriotismului pur? Unde se află de fapt granițele și ce anume distinge naționalismul?
Definiție
Duden definește termenul de naționalism ca fiind „o atitudine politică în care măreția și puterea propriului stat sunt privite ca fiind cele mai înalte valori, într-o manieră exagerată și intolerantă“. (Duden 201, 673) În plus, poate fi folosit pentru a descrie efortul de a integra grupuri politico-culturale într-un stat național comun (cf. Riescher 2005, 599).
Acest lucru face clară corelația dintre cei doi termeni naționalism și națiune, care sunt strâns legați. Naționalismul poate determina apariția unui stat național sau poate contribui la formarea acestuia, în timp ce naționalismul, dimpotrivă, este o ideologie care poate fi folosită de reprezentanții statului național sau poate fi întărită în mod activ din punct de vedere politic. Reluând această idee, filosoful Ernest Gellner susține că „naționalismul […] este o teorie a legitimității politice conform căreia granițele etnice nu trebuie să se suprapună cu cele politice; în special, în cadrul unui stat, granițele etnice nu trebuie să îi separe pe conducători de cei conduși“. (Gellner 1995, 8 f.)
Istoricul german Dieter Langewiesche a ascuțit și mai mult această definiție: „În consecință, naționalismul este o ideologie care legitimează dezintegrarea și distrugerea ordinii tradiționale și vrea să pună ceva nou în locul ei – revendicând această noutate, o societate cu o ordine de valori egalitară, constituită ca stat cu un suveran colectiv, adică la fel de egalitar. Acesta este motivul pentru care naționalismul a apărut istoric ca o ideologie de eliberare.“ (Langewiesche 1994, 14)
Naționalismul ca produs al timpurilor moderne
Langewiesche caracterizează naționalismul ca fiind „o creatură a modernității“. (Langewiesche 1994, 5)
Apariția naționalismului a fost o consecință a „modernizării societății prin industrializare“ (Landgrebe 2003, 16). Inovațiile tehnice au fost o condiție prealabilă pentru ca un anumit grup cultural să se considere o națiune. Începuturile acestui fenomen sunt datate la mijlocul secolului al XVIII-lea (cf. Planert 2004, 11).
Wehler adaugă că naționalismul „ar trebui înțeles ca o invenție socială ingenioasă care a apărut ca răspuns la crizele revoluționare din procesul de modernizare a Occidentului“. (Wehler 2011, 24) Mai mult, politica tot mai transnațională din vremuri de globalizare evocă evoluția opusă a unui naționalism în creștere (cf. Lemke 2018, 214).
Naționalism incluziv versus naționalism exclusivist
Riescher schițează o tipologie a naționalismului care face diferența între naționalismul incluziv și cel exclusivist (cf. Riescher 2005, 599). Ea descrie naționalismul incluziv ca fiind o conștiință națională mai degrabă moderată, comparabilă ca intensitate cu patriotismul, care are un efect de legitimare prin integrarea tuturor grupurilor politico-culturale (cf. ibid.).
În contrast, există naționalismul exclusivist: acesta „se caracterizează printr-un sentiment exagerat de valoare care, în distincție față de alte state sau națiuni, exagerează propriile caracteristici naționale sau le consideră superioare celorlalți. (ibid.) Cererea rezultată de omogenitate în interiorul granițelor politice duce la excluderea altor grupuri culturale și la o rezistență fundamentală față de tot ceea ce este străin (cf. ibid.).
În timp ce naționalismul incluziv are astfel un efect unificator și poate contribui la formarea unui stat național, naționalismul exclusivist se caracterizează printr-o respingere radicală a tuturor grupurilor care nu aparțin propriului grup etnic.
Distincție față de patriotism și șovinism
O similitudine semantică leagă naționalismul de patriotism. Acești doi termeni trebuie să se distingă unul de celălalt în măsura în care acesta din urmă postulează „un sentiment de apartenență la o națiune, care este legat și de mândrie, dar care ar trebui să fie lipsit de denigrarea altor națiuni“ (Jansen și Borggräfe 2007, 17). Acest lucru elimină devalorizarea și respingerea altor culturi (cf. ibid.).
Șovinismul poate fi considerat o formă extremă de naționalism. Acesta se referă la „naționalismul exagerat în mod agresiv și la ura rezultată față de membrii altor naționalități“ (Duden 2010, 249).
Caracteristicile naționalismului
Care sunt caracteristicile concrete ale naționalismului? Planert numește diverse caracteristici dintr-o perspectivă culturalistă, politică și socio-istorică. Dintr-o perspectivă culturalistă, naționalismul este un sistem de integrare de grup bazat pe un nucleu cultural autogenerat, aparent durabil în timp, care se caracterizează prin distanțarea celorlalți, prin procese de includere și excludere și prin modelarea unor roluri de gen specifice (cf. Planert 2004, 11). Legitimarea acestui sistem se bazează pe crearea de mituri naționale (cf. ibidem).
Din punct de vedere politic, naționalismul se limitează la o anumită zonă și evocă congruența dintre națiune și stat în această zonă, a cărei valoare cea mai importantă este loialitatea (cf. ibid.). În plus, există o corelație între naționalism și război (cf. ibid.). Naționalismul sfidează ordinele politice existente și se caracterizează, de asemenea, printr-o promisiune de participare, precum și printr-o dinamică de acțiune care face posibilă mobilizarea maselor de oameni (cf. ibid.).
Din punct de vedere social-istoric, ideile naționaliste se dezvoltă pornind de la o anumită clasă de sprijin, definibilă din punct de vedere social, cu interese specifice. Articularea acestor idei duce la o răspândire treptată și la o prezență permanentă a ideilor naționale pe o perioadă continuă de timp (cf. ibidem). „Pentru această expansiune trebuie să existe un minim de precondiții structurale – cum ar fi un spațiu comun de comunicare și economic sau instituții de anvergură.“ (ibid.)
Literatură
Duden (2010): Das Bedeutungswörterbuch. Vol. 10. 4th ed. Berlin: Dudenverlag.
Gellner, Ernest (1995): Naționalism și modernitate. Hamburg: Rotbuch.
Jansen, Christian/ Borggräfe, Henning (2007): Națiune – Naționalitate – Naționalism. Frankfurt am Main: Campus.
Landgrebe, Alix (2003): „If Poland did not exist, it would have to be invented“. Dezvoltarea conștiinței naționale poloneze în context european din 1830 până în anii 1880. Wiesbaden: Harrassowitz.
Langewiesche, Dieter (1994): Naționalismul în secolele al XIX-lea și al XX-lea: între participare și agresiune. Bonn: Institutul de Cercetare al Fundației Friedrich Ebert.
Lemke, Christiane (2018): Relații internaționale. Concepte de bază, teorii și domenii problematice. Ed. a 4-a. Berlin/ Boston: de Gruyter.
Planert, Ute (2004): Nation und Nationalismus in der deutschen Geschichte. În: Aus Politik und Zeitgeschichte 39.
Riescher, Giesela (2005): Nationalism. În: Nohlen, Dieter/ Schultze, Rainer-Olaf (eds.): Lexikon der Politikwissenschaft. Vol. 2. N-Z. Teorie, metode, termeni. München: Beck, 599.
Wehler, Hans-Ulrich (2011): Nationalism. Istorie, forme, consecințe. Ed. a 4-a. München: Beck.