Memoria culturală

Assmann și Assmann definesc memoria culturală din perspectiva studiilor culturale ca fiind „tradiția din noi, […] textele, imaginile și ritualurile care s-au întărit de-a lungul generațiilor, în secole, chiar în unele cazuri milenii de repetiție, și care ne modelează conștiința timpului și a istoriei, viziunea noastră despre noi înșine și despre lume“. (Assmann, J. 2006, 70)

Triada memoriei

Acest termen, care este utilizat în principal în discursul despre memorie în studiile culturale, face parte dintr-o triadă conceptuală care, potrivit Aleidei Assmann, descrie forme fundamental diferite de memorie:

– memoria individuală

– memoria comunicativă (socială)

– memoria culturală (cf. Assmann, A. 2006, 13).

Forme de memorie

În timp ce memoria individuală a unei persoane este plină de amintiri implicite, dar și explicite, adică autobiografice, amintirile sunt, de asemenea, păstrate prin interacțiunea cu alții în memoria colectivă, adică în familie, într-un grup social sau în societate în ansamblu. Tradițiile comunicative, adică orale, sunt transmise din generație în generație.

Sociologul francez Maurice Halbwachs descrie astfel relația dintre memoria individuală și societate: „De cele mai multe ori îmi amintesc pentru că ceilalți mă îndeamnă să o fac, pentru că memoria lor vine în ajutorul memoriei mele, pentru că memoria mea se bazează pe a lor. Cel puțin în aceste cazuri, memoria nu are nimic misterios“ (Halbwachs 1966, 20 f.).

Cu toate acestea, „amintirile noastre nu sunt doar <<încorporate>> social, ci și cultural“ (Assmann, J. 2006, 69). Textele, imaginile, lucrurile, simbolurile și riturile formează memoria culturală și stau la baza identității noastre culturale. Purtătorii acestor tradiții culturale sunt „mediile de stocare externă[e] și practicile culturale[e]“ (Assmann, A. 2006, 19), care păstrează limba, imaginile, vocile și sunetele. Pentru că „numai locurile de stocare și mediile de comunicare transformă o memorie comunicativă într-o memorie cu adevărat culturală“. (Reichwein 2018)

Istorie și identitate

Dar cum se stabilește ce ne amintim și ce uităm? Cercurile AfD solicită o „întoarcere de 180 de grade în politica de comemorare“ și marginalizează Holocaustul ca fiind un „cuib de păsări“. Este denunțat așa-numitul „cult al vinovăției“ germanilor și, astfel, memoria culturală este din ce în ce mai mult pusă sub semnul întrebării.

Devine clar că memoria culturală nu este statică. Ea este supusă unor dinamici și schimbări care trebuie discutate și negociate în cadrul societății în ansamblu. Pentru că „ceea ce este amintit și ceea ce este uitat este în mare măsură modelat, organizat și reconstruit“ (Reichwein 2018).

Literatură

Assmann, Aleida (2006): Spații de memorie. Forme și transformări ale memoriei culturale. Ed. a 3-a. Beck: München.

Assmann, Jan (2006): Thomas Mann și Egiptul. Mit și monoteism în romanele lui Iosif. Beck: München.

Halbwachs, Maurice (1985): Memoria și condițiile sale sociale. Suhrkamp: Berlin.

Reichwein, Marc (2018): De ce nicio națiune nu poate trăi fără memorie. https://www.welt.de/kultur/literarischewelt/article177671164/Nation-und-Erinnerung-So-funktioniert-das-kulturelle-Gedaechtnis.html [13.11.2018].