Lingua franca

Termenul este compus din latinescul „lingua“ pentru „limbă“ sau „limbă“ și „franca“, care poate fi înțeles fie ca „liber“ sau „deschis“, fie, cu referire la prima lingua franca verificabilă, poate fi tradus ca „franconian“ (cf. Bußmann 2008, 408). În mod literal, deci, lingua franca trebuie înțeleasă ca o „limbă liberă“ care este utilizată ca „limbă de mediere în comunitățile lingvistice multilingve“ (ibidem), termenul descriind doar funcția sa lingvistică (cf. Meierkord și Knapp 2002, 10). Lingua francas funcționează astfel ca limbi de legătură sau limbi colocviale între doi sau mai mulți vorbitori care nu au o primă limbă comună (cf. Mauranen 2018, 7).

Engleză

Engleza este probabil cea mai proeminentă și cea mai răspândită lingua franca a timpului nostru, dar rusa, ca lingua franca dominantă în fostele state sovietice, și araba, ca lingua franca comună a islamului, sunt, de asemenea, exemple de limbi naturale răspândite care funcționează ca lingua franca (cf. Bußmann 2008, 408). Cu toate acestea, nu numai așa-numitele limbi mondiale, adică limbile vorbite de un număr mare de oameni din lume ca primă, a doua sau ca limbă străină, pot fi folosite ca lingua franca; nu există restricții cu privire la limbile sau dialectele care pot fi folosite ca lingua franca. Acestea pot fi, de asemenea, limbi moarte, cum ar fi latina sau greaca veche (cf. Mauranen 2018, 7f.) sau limbile pidgin pot apărea ca lingua franca în „urgențe lingvistice“, atunci când nu există cunoștințe lingvistice comune între vorbitorii implicați (Bußmann 2008, 532). Au existat, de asemenea, încercări de a dezvolta limbi artificiale speciale pentru înțelegerea internațională globală, cum ar fi esperanto, cea mai cunoscută limbă de acest tip, care a fost concepută încă din secolul al XIX-lea ca o „limbă de ajutor mondial“ cu o pronunție și o gramatică mult simplificate (Bußmann 2008, 157f.). În ceea ce privește funcția de lingua franca, se face o distincție între două definiții: Pe de o parte, o „lingua franca reală“ este definită ca o limbă de legătură/comunicare atunci când niciunul dintre vorbitori nu vorbește această limbă ca primă limbă. Celălalt termen de lingua franca include și situațiile lingvistice dintre vorbitorii nativi și vorbitorii non-nativi, caz în care aceasta este înțeleasă ca „utilizare asimetrică“ (Ammon 2001, 34).

Critică

Urmează o critică a utilizării limbilor francize, deoarece unii lingviști postulează că în acest fel se pierde patrimoniul cultural al limbilor naturale, deoarece limbile francize reprezintă întotdeauna o formă puternic dedusă a limbii originale (cf. Meierkord 2002, 109). De asemenea, se critică faptul că vorbitorii au adesea competențe diferite în lingua franca respectivă, ceea ce poate duce la discrepanțe în ceea ce privește decodarea și descifrarea mesajelor (cf. ibidem, 112).

Evoluția istorică

După cum s-a menționat la început, lingua franca poate fi însă tradusă și prin „limba francă“, care poate fi urmărită până la „limba „francilor“ [ca] cea mai veche lingua franca […] demonstrabilă“, care a fost vorbită în Evul Mediu, în timpul cruciadelor, și care a apărut prin „contactul dintre creștinii vest-europeni cu musulmanii turci și arabi“ (Bußmann 2008, 408; cf. Meierkord u. Knapp 2002, 9). În altă parte, latina este numită ca fiind prima lingua franca transcontinentală în vremea Imperiului Roman, care a continuat în Evul Mediu (cf. Schendl 2016, 124). Rezultă că, din punct de vedere istoric, limbile francize au apărut și au fost folosite acolo unde exista dorința de a face comerț între diferite triburi sau grupuri etnice (Meikerkord și Knapp 2002, 10). În plus, colonialismul începând cu secolul al XV-lea a contribuit în mod semnificativ la răspândirea și dezvoltarea a numeroase limbi pidgin (cf. ibidem). Astfel, germana s-a răspândit ca lingua franca atât prin intermediul coloniilor, cât și prin „expansiunea regională a vorbitorilor nativi de germană“ în Europa și în afara ei (Ammon 2001, 32). În special în domeniul științei, germana a fost considerată cea mai frecventă limbă de schimb și pentru publicații în secolele al XIX-lea și al XX-lea (cf. ibid., 34). După războaiele mondiale, germana și-a pierdut statutul prestigios la nivel global, iar nevoia unei limbi francize generale a crescut din cauza numărului tot mai mare de organizații internaționale, precum și a creșterii comerțului internațional, a turismului, a migrației și a mass-mediei (cf. Meierkord și Knapp 2002, 12). Acest lucru a dus la creșterea globală a limbii engleze ca fiind cea mai răspândită lingua franca internațională (Cf. Jenkins 2018, 595).

Literatura

Ammon, U. (2001): Germana ca lingua franca în Europa. În: Sociolinguistica 15, 32-41.

Bußmann, H. (ed.) (2008): Lexicon de lingvistică. Ed. a 4-a. Stuttgart: Alfred Kröner.

Jenkins, J. (2018). The Future of English as a Lingua Franca. În: J. Jenkins, W. Baker și M. Dewey (eds.): The Routledge Handbook of English as a Lingua Franca. Oxon, New York, Routledge, 594-605.

Mauranen, A. (2018): Conceptualizarea ELF. În: J. Jenkins, W. Baker și M. Dewey (eds.): The Routledge Handbook of English as a Lingua Franca. Oxon, New York, Routledge, Routledge, 7-24.

Meierkord, C. și K. Knapp (2002): Abordarea comunicării lingua franca. În: ders. (Ed.): Lingua Franca Communicaiton. Frankfurt a. M.: Lang, 9-28.

Meierkord, C. (2002): „Language stripped bare“ sau „linguistic masala“? Cultura în conversația lingua franca. În: Ders. și K. Knapp (eds.): Lingua Franca Communication. Frankfurt a. M.: Lang, 109-134.

Schendl, H. (2016): Lingvistica istorică și ELF. În: M. Pitzl și R. Osimk-Teasdale (eds.): English as a lingua franca: Prospectives and prospects. Boston, Berlin: De Gruyter, 123, 128.