Habitus

Termenul latin habitus, derivat inițial din cuvântul grecesc antic héxis (ἕξις), desemnează o dispoziție comportamentală permanentă care se reflectă în atitudinea unui individ, în sensul unei aparențe exterioare, dar și al unei dispoziții interioare. Acesta cuprinde totalitatea modelelor de comportament individual, de la modul de vorbire și gesturi până la valorile personale și întregul stil de viață. Din antichitatea greacă și până în prezent, termenul a cunoscut diferite variații de sens în contextul retoricii, filosofiei și sociologiei (cf. Simonis 2013, 287).

Modificări ale semnificației termenului

În antichitatea greacă, Aristotel, în special, a inventat termenul héxis (ἕξις), prin care înțelegea o dispoziție comportamentală permanentă a unui individ care a devenit obișnuită prin experiență și practică (cf. Hügli 2013, 387). În consecință, héxis este o capacitate sau un principiu generator de a produce acțiuni viitoare (cf. Krais 2014, 29). În contextul doctrinei romane a retoricii, habitus desemna un mod foarte specific de comportament și de exprimare, pentru care erau considerate necesare o postură, o manieră de a vorbi și o atitudine mentală specifice. În Renaștere, aceste categorii au fost completate de un anumit stil de vorbire, precum și de intonația adecvată a unui discurs. (cf. Sominis 2013, 287-288).

Conceptul de habitus la Norbert Elias

În domeniul sociologiei, abordările lui Norbert Elias și Pierre Bourdieu au fost deosebit de influente. Sociologul și filosoful cultural Norbert Elias (1897-1990) pornește de la premisa că există interdependențe puternice între modelele de gândire, sentimente și comportament ale individului și structurile sociale care îl înconjoară (cf. Volkmann 2013, 164). Astfel, în Process of Civilisation (1939), el descrie faptul că obiceiurile și manierele respective trebuie considerate în raport cu cultura respectivă, cu un moment în timp și cu o poziție socială.

Din cauza acestei dependențe, Elias atribuie, de asemenea, întotdeauna o funcție distinctivă obiceiurilor specifice unui grup social. Respectarea unei anumite etichete la masă, a unui ritual de salut sau diferențierea a ceea ce este privat sau public servea ca o distincție față de alte grupuri sociale. Cu toate acestea, întrucât clasele inferioare încearcă întotdeauna să imite obiceiurile claselor superioare, acestea din urmă trebuie să își rafineze mereu convențiile, ceea ce deplasează continuu granița a ceea ce este acceptabil din punct de vedere social în grupul respectiv. Cu cât grupurile sociale sau statele devin mai mari, potrivit lui Elias, cu atât mai distincte devin și obiceiurile grupurilor individuale.

Pentru Elias, acest mecanism nu este doar un proces extern, social, ci și unul psihologic. Obiceiurile și convențiile sociale sunt internalizate în habitusul nostru social prin educație și prin imprimarea mediului social, astfel încât regulile sociale și coerciția socială devin „a doua noastră natură“ (cf. Eichener 2013, 64). Acest lucru ar da naștere la „stabilitatea deosebită a aparatului psihic de autocoerciție care apare ca o trăsătură decisivă în habitus-ul fiecărei ființe umane „civilizate““ (Elias 1976b, 320).

În consecință, pentru Elias, habitusul social este însăși civilizația psihologizată, care poate varia în funcție de cultură, epocă și clasă socială.

Conceptul de habitus la Pierre Bourdieu

Cu toate acestea, teoria sociologului francez Pierre Bourdieu (1930-2002) este cel mai puternic asociată cu conceptul de habitus. Asemenea lui Elias (urmând și tezele lui Marcel Mauss sau Erwin Panofsky (cf. Krais 2014, 24)), Bourdieu atribuie comportamentul omogen al indivizilor (cf. Schroer 2017, 326) care provin din contexte sociale similare existenței unui habitus comun. În consecință, habitusul individual nu trebuie înțeles ca o expresie a personalității individuale, ci ca fiind determinat în mod esențial de relațiile sociale. Bourdieu înțelege habitusul ca fiind un „sistem de dispoziții permanente și transferabile“ (Bourdieu 2015, 98) care cuprinde și structurează întreaga înfățișare, procesul de luare a deciziilor, gândirea și comportamentul unei persoane, inclusiv comportamentul de consum, manipularea obiectelor de artă, îmbrăcămintea preferată, gusturile în materie de locuințe, poziția politică, obiceiurile alimentare, rolurile de gen, comportamentul de vorbire și, în cele din urmă, întregul stil de viață.

În funcție de volumul și tipul de capital al unui individ (capital economic, social, cultural, simbolic), acesta ocupă o poziție diferită în spațiul social al unei societăți. Apartenența la o clasă socială sau la un mediu social nu se reflectă astfel doar în capitalul economic, ci și în diferențele subtile dintre indivizi, cum ar fi gusturile, stilul de viață și habitus-ul. În acest sens, habitusul nu este altceva decât „capitalul cultural încorporat al generațiilor anterioare“ (Bourdieu 1987, 129) – sau, în mod similar cu Elias, socializarea internalizată. Formarea unui gust este, astfel, în cele din urmă, formarea unui gust de clasă, care este dobândit ca o „gramatică generativă“ (a se vedea Chomsky) prin socializare în familie și la școală (cf. Ibidem, 143).

„Gustul stă la baza a tot ceea ce are cineva […], ca și ceea ce este cineva pentru ceilalți, a ceea ce se clasifică pe sine și este clasificat de ceilalți“ (Ibid., 104).

Ca model de comportament învățat, habitusul este fundamental stabil și constrânge practica socială a individului (cf. Schroer 2017, 333). Cu toate acestea, modelul comportamental al indivizilor se poate schimba pe termen lung (cf. Ibid., 318) dacă poziția individului în spațiul social se schimbă. Dintr-o perspectivă sociologică, habitus-ul este, așadar, legătura dintre libertatea individuală și constrângerile structurilor sociale (cf. Schroer 2017, 317). Și pentru Bourdieu, habitusul are funcția de distincție (cf. Jurt 2013, 86), adică de delimitare a unui grup social de ceilalți, astfel încât este expresia diferenței sociale și a unei lupte de clasă în care indivizii încearcă să își mențină sau să își îmbunătățească poziția.

Astfel, habitusul este în același timp un produs al practicii sociale, precum și un mijloc de reproducere și manifestare a acestor practici, ierarhii și, în cele din urmă, a relațiilor de dominație.

Habitus și comunicare

Diferențele de habitus între indivizi pot fi observate nu numai între grupurile sociale dintr-o cultură, ci și între indivizi din culturi diferite. În ceea ce privește procesele de comunicare, devine clar că orizonturile comportamentale obișnuite ale actorilor determină posibilitățile de comunicare. Pot apărea cu ușurință neînțelegeri atunci când persoane din culturi, generații sau medii diferite trebuie să comunice între ele. Deoarece, în sensul lui Bourdieu, fiecare habitus merge mână în mână cu demarcarea de alte stiluri de viață, este necesară reflecția asupra modelelor de comportament proprii și ale celorlalți pentru a contracara o atitudine de respingere care rezultă. Pentru că o abordare fundamental apreciativă și tolerantă față de celălalt este esențială pentru comunicarea interculturală.

Literatură

Bourdieu, Pierre: Diferențele subtile. Critica puterii de judecată socială. Frankfurt a. M.: Suhrkamp 1987.

Bourdieu, Pierre: Sensul social. Critica rațiunii teoretice. Frankfurt a. M.: Suhrkamp 2015.

Eichener, Volker u. Ralf Baumgart: Norbert Elias zur Einführung. A 3-a ediție complet revizuită. Hamburg: Junius 2013.

Elias, Norbert: Despre procesul civilizației. Studii sociogenetice și psihogenetice. Modificări de comportament în clasele superioare seculare din Occident. Frankfurt a. M.: Suhrkamp 1976 (= 1).

Elias, Norbert: Despre procesul de civilizație. Studii sociogenetice și psihogenetice. Transformarea societății și schița unei teorii a civilizației. Frankfurt a. M.: Suhrkamp 1976 (= 2).

Hexis. În: Philosophielexikon. Persoane și termeni ai filosofiei occidentale din Antichitate până în prezent. Editat de Anton Hügli și P. Lübcke. Reinbeck: Rowohlt 2013. p. 387.

Jurt, Joseph: Bourdieu, Pierre. În: Metzler Lexikon Literatur- und Kulturturtheorie. Abordări – Persoane – Termeni de bază. Ed. de Ansgar Nünning. A 5-a ediție actualizată și extinsă. Stuttgart: Metzler 2013, pp. 85-87.

Krais, Beate și G. Gebauer: Habitus. Bielefeld: Transcript 2014.

Schroer, Markus: Teorii sociologice. De la clasici până în prezent. Stuttgart: Wilhelm Fin 2017 (=UTB).

Simonis, Linda: Habitus. În: Metzler Lexikon Literatur- und Kulturturtheorie. Abordări – Persoane – Termeni de bază. Ed. de Ansgar Nünning. A 5-a ediție actualizată și extinsă. Stuttgart: Metzler 2013. pp. 287-288.

Volkmann, Laurenz: Elias, Norbert. În: Metzler Lexikon Literatur- und Kulturturtheorie. Abordări – Persoane – Termeni de bază. Ed. de Ansgar Nünning. A 5-a ediție actualizată și extinsă. Stuttgart: Metzler 2013. pp. 164-165.