Enculturație

Termenul de enculturație este un compus din prefixul grecesc en „în“ și substantivul latin cultura „tratament, îngrijire“ (cf. Walz 2010, 8) și în acest context înseamnă tot ceea ce este cultivat, adică influențat de oameni (cf. Pohl 2008, 9). Teoria enculturației poate fi clasificată în sociologie și antropologie, o clasificare clară în categorii științifice fiind la fel de dificilă ca și o definiție general valabilă a termenului.

Definiție

Termenul de enculturație este un compus din prefixul grecesc en „în“ și substantivul latin cultura „tratament, îngrijire“ (cf. Walz 2010, 8) și, în acest context, înseamnă tot ceea ce este cultivat, adică influențat de oameni (cf. Pohl 2008, 9). Teoria enculturației poate fi clasificată în sociologie și antropologie, o clasificare clară în categorii științifice fiind la fel de dificilă ca și o definiție general valabilă a termenului.

Enculturarea ca parte a socializării

În ciuda acestei diversități, toate definițiile au în comun faptul că descriu în primul rând formele de însușire culturală în copilărie și adolescență și, prin urmare, definesc enculturarea. În consecință, enculturarea este legată în mod inseparabil de socializare, adică de „totalitatea tuturor proceselor de învățare […] care rezultă din comunicarea discursivă reciprocă a ființelor umane cu mediul lor“ (Carlsburg 2011, 29). Claessens descrie, de asemenea, enculturarea ca parte a procesului de socializare și o subîmpărțește, pe de o parte, în subdomeniul sociabilizării, prin care se înțelege fundamentul emoțional, comunicarea cerințelor de bază ale lumii și o fixare socială primară. Pe de altă parte, el o leagă de enculturare, care se caracterizează prin interacțiunea părinte-copil, medii familiale și fixare socială secundară (cf. Claessens 1962, 23).

Enculturarea ca proces de socializare

Din definițiile prezentate reiese clar că enculturarea este văzută ca un proces independent, care este, totuși, întotdeauna o parte a socializării. Se presupune că acesta este un proces care durează toată viața și care, influențat de diverși factori și instanțe, începe la naștere și are un efect determinant asupra personalității și culturii (cf. Claessens 1962, 100; cf. Toaspern 1971, 36).

Începutul enculturației la naștere este descris în așa fel încât ființa umană nou-născută este scufundată într-un mediu în care o anumită cultură modelează ființa și o obligă de la început la anumite tipare (cf. Claessens 1962, 100). Această enculturare timpurie este aprofundată și modificată în continuare de diferite instanțe.

Familia, școala și grupul de colegi

Prima și cea mai importantă instanță este familia, prin intermediul căreia copilul își construiește o identitate rudimentară a eului. Fiind fundamentul dezvoltării ulterioare a copilului, această fază este strâns legată de enculturare și constituie baza acesteia. În plus, comportamentul părinților și cel al altor enculturatori trebuie să fie întotdeauna luat în considerare în contextul amprentării culturale (cf. Carlsburg 2011, 30). Este necesară o separare a enculturației și a educației, deoarece educația urmărește să influențeze și să schimbe comportamentul, în timp ce enculturarea are loc ocazional (cf. Carlsburg 2011, 31).

Școala își asumă, de asemenea, o funcție de socializare și de enculturare, pregătindu-se pentru participarea matură în societate și oferind o instruire sistematică în tehnici culturale. Alte funcții sunt, de exemplu, funcția educațională și funcția de educație (cf. Carlsburg 2011, 33).

A treia și ultima instanță de socializare sunt grupurile de colegi. În comparație cu interacțiunea cu adulții, acestea permit o mai mare libertate în relația simetrică dintre copii și tineri. În această instanță, pot apărea conflicte cu normele și valorile existente, ceea ce înseamnă că aici se poate găsi și o nouă calitate de enculturare (cf. Carlsburg 2011, 36).

Obiective și interacțiuni

Aceste cazuri de socializare și de enculturare arată clar cum pot fi adoptate în mod inconștient modele de gândire și de acțiune la diferite niveluri. În acest context, dezvoltarea personalității, care este modelată de procesele de enculturare, precum și de cele de educație și creștere, trebuie înțeleasă ca fiind scopul socializării.

Aceste procese sunt strâns legate între ele, deoarece reprezintă „un ajutor semnificativ pentru a crește în cultura respectivă și, în același timp, sunt ele însele colorate cultural“ (Carlsburg 2011, 35).

Enculturației i se atribuie, de asemenea, o importanță crucială în contextul întâlnirilor interculturale: atunci când culturi diferite se întâlnesc și are loc un proces de schimbare în enculturarea grupurilor și a indivizilor prin aculturație (cf. Carlsburg 2011, 38).

Literatura de specialitate

Carlsburg, Gerd-Bodo von (2011): Enculturarea prin dobândirea de competențe sociale. Frankfurt: Peter Lang.

Claessens, Dieter (1962): Familia și sistemul de valori. Un studiu al „celei de-a doua nașteri socio-culturale“ a omului. Berlin: Duncker & Humblot.

Pohl, Reinhard (2011): Competența interculturală. În: Pohl, Reinhard (ed.): Germany and the World. Kiel: Magazin.

Toaspern, Horst (1971): Der Kulturaneignungsprozess. De asemenea, o contribuție la sociologia politică. Stuttgart: Ferdinand Enke.

Walz, Hans (2010): Integrare, asimilare, aculturație, acomodare, enculturație. Grundbegriffe des Migrationsgeschehens: https://www.akademie-rs.de/fileadmin/user_upload/pdf_archive/barwig/2010_ORWO/Walz_Migration_-_Grundbegriffe_…27.10.2010.pdf [23.06.2018].

Wurzbacher, Gerhard (1963): Sozialisation – Enkulturation – Personalisation. În: Wurzbacher, Gerhard (ed.): Der Mensch als soziales und personales Wesen. Contribuții la conceptul și teoria socializării din perspectiva sociologiei, psihologiei, științei muncii, medicinei, educației, asistenței sociale, criminologiei, științelor politice. Stuttgart: Ferdinand Enke.