Drepturile omului

Prin drepturi ale omului se înțeleg toate acele drepturi care sunt înnăscute fiecărei ființe umane, indiferent de origine sau sex, și care nu pot fi nici acordate, nici refuzate. Ele constituie fundamentul normativ și juridic al umanității și, prin urmare, al tuturor statelor sau societăților (cf. Menschenrechte, bpb.de). În consecință, ele sunt considerate, de asemenea, superioare structurilor legislative specifice ale unui stat, motiv pentru care acesta din urmă poate „recunoaște“ drepturile omului, dar nu le poate defini (Menschenrechte, bpb.de).

Declarația universală a drepturilor omului

În calitate de document central, Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) formulează drepturile omului ca piloni morali ai umanității în 30 de articole (cf. Deutsche Gesellschaft für die Vereinten Nationen e.V. 2018, 3). Astfel, DUDH subliniază în special valoarea centrală a demnității, care este asigurată prin intermediul drepturilor. În consecință, obiectivul enunțat în preambul este „recunoașterea demnității inerente și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor comunității umane“ (Deutsche Gesellschaft für die Vereinten Nationen e.V. 2018, 6). Unele dintre aceste drepturi ale omului includ, printre altele, dreptul la viață, la integritate și la securitate, dreptul la egalitate, dreptul de vot, dreptul la libertatea de exprimare, de credință și de conștiință și altele (cf. Menschenrechte, bpb.de).

În pofida implementării globale de mare amploare a drepturilor omului, acestea trebuie încă să se lupte pentru ele în unele locuri. Deși în unele țări drepturile omului par deja evidente, în prezent au loc încă încălcări. Acest lucru face ca protecția și punerea în aplicare continuă să fie indispensabile (cf. Menschenrechte, bpb.de).

Instrumente privind drepturile omului

Organizațiile internaționale formate din alianțe ale diferitelor țări, precum Organizația Națiunilor Unite sau Consiliul Europei, sunt dedicate sarcinii de a asigura și de a pune în aplicare drepturile omului la nivel mondial (cf. Spohr 2014, 17).

Prima constă într-o rețea de organisme care desfășoară activități administrative pentru a susține drepturile omului. De exemplu, Consiliul pentru Drepturile Omului, format din 47 de state membre alese în mod regulat de pe aproape toate continentele, organizează reuniuni privind evoluțiile curente și evaluează posibilele încălcări ale drepturilor omului (cf. Spohr 2014, 52, 54-56, 108). Ca un alt organism, Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului colaborează îndeaproape, la nivel național, cu organele judiciare și legislative respective ale statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite. În calitate de „secretariat“, acesta reprezintă astfel o legătură între statele membre și Consiliul pentru Drepturile Omului (cf. Spohr 2014, 116/117). Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite are, de asemenea, o responsabilitate supraordonată în ceea ce privește menținerea păcii și a drepturilor omului (cf. Organizația Națiunilor Unite (ONU), bpb.de).

La nivel european, Consiliul Europei, alcătuit tot din 47 de state membre, a adoptat deja numeroase acorduri pentru protejarea drepturilor omului, cum ar fi „Convenția europeană a drepturilor omului“, care în numeroase articole declară ca fiind garantate valori precum dreptul la educație sau dreptul la alegeri libere (Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2002, 35).

Apariția drepturilor omului de astăzi

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU) a adoptat Rezoluția 217 A (III) (Drepturile omului). Ideea că toți oamenii au drepturi care nu trebuie să le fie luate a apărut în urma experienței crimelor comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a Holocaustului (cf. History of the Document, un.org). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, președintele american Roosevelt a proclamat în 1941 cele Patru libertăți, care aveau ca scop asigurarea unei ordini mondiale pașnice și echitabile după război. Cele patru libertăți prevedeau libertatea de exprimare, libertatea religioasă, libertatea de a nu trăi în sărăcie și libertatea de a nu se teme (cf. Haratsch 2010, 69/70). După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost înființată Organizația Națiunilor Unite. Obiectivele Cartei ONU sunt, de exemplu, o pace negativă (absența forței militare), precum și eforturi pentru o pace pozitivă (cooperare în domeniul drepturilor omului, al dezvoltării, al economiei și culturii și al relațiilor de prietenie) (cf. The Founding of the United Nations, dgvn.de).

1948

Drepturile omului au fost deja un subiect de discuție la primele sesiuni ale ONU din 1946, iar în anul următor Comisia pentru drepturile omului s-a reunit pentru prima dată pentru a formula o convenție privind drepturile omului. Proiectul final, la care au participat mai mult de 50 de state membre, a fost prezentat în septembrie 1948 și adoptat la 10 decembrie același an. În acest proces, 48 au votat în favoarea sa, iar 8 națiuni s-au abținut (a se vedea History of the Document, un.org și Haratsch 2010, 71/72).

Astfel, drepturile omului și protecția acestora nu mai sunt doar chestiuni naționale, ci internaționale. Al Doilea Război Mondial, în special, a arătat în mod clar că protejarea drepturilor omului nu poate fi lăsată în seama ordinii juridice naționale respective (a se vedea Haratsch 2010, 70). Drepturile omului sunt extinse în mod regulat, de exemplu prin Convenția privind eliminarea discriminării rasiale (1966), Convenția privind eliminarea discriminării împotriva femeilor (1979), Convenția privind drepturile copilului (1989) și Convenția privind drepturile persoanelor cu handicap (2006) (cf. Haratsch 2010, 73).

Literatura de specialitate

Deutsche Gesellschaft für die Vereinten Nationen e.V. (2018): Die Allgemeine Erklärung der Menschenrechte. Berlin: Deutsche Gesellschaft für die Vereinten Nationen e.V. (DGVN).

Deutsche Gesellschaft für die Vereinten Nationen e.V. (o.J.): Die Gründung der Vereinten Nationen. https://dgvn.de/un-im-ueberblick/geschichte-der-un [18.09.2020].

Europäischer Gerichtshof für Menschenrechte (2010): European Convention of Human Rights. as amended by Protocols Nos. 11 and 14. supplemented by Protocols Nos. 1, 4, 6, 7, 12, 13 and 16. Straßburg: Council of Europe.

Haratsch, Andreas (2010): Die Geschichte des Menschenrechts. In: Klein, Eckart und Andreas Zimmermann (Hgg.): Studien zu Grund- und Menschenrechten. Potsdam: Universitätsverlag Potsdam.

Schubert, Klaus/Martina Klein (2018): Menschenrechte. In: Das Politiklexikon. 7., aktual. u. erw. Aufl. https://www.bpb.de/nachschlagen/lexika/politiklexikon/17842/menschenrechte [18.09.2020].

Schubert, Klaus/Martina Klein (2018): Vereinte Nationen (UN). In: Das Politiklexikon. 7., aktuali. u. erw. Aufl. https://www.bpb.de/nachschlagen/lexika/politiklexikon/18398/vereinte-nationen-un [18.09.2020].

Spohr, Maximilian (2014): Der neue Menschenrechtsrat und das Hochkommissariat für Menschenrechte der Vereinten Nationen. Entstehung, Entwicklung und Zusammenarbeit. Berlin: Dunkler & Humblot.

United Nations (o.J.): History of the Document. https://www.un.org/en/sections/universal-declaration/history-document/index.html [18.09.2020].