Diaspora

Termenul diaspora provine din limba greacă și înseamnă „a împrăștia“ sau „a dispersa“ (cf. Kuhlmann 2014). Pe de o parte, reprezintă o emigrare forțată a unei comunități din patria sa și, pe de altă parte, o dispersie a acestei comunități în regiuni străine (cf. ibid.).

Emigrarea este însoțită, de obicei, de un sentiment de dezrădăcinare și de o separare dureroasă de țara natală, astfel încât trebuie menționat și aspectul emoțional (cf. Vetter 2007, 164). În centrul definiției unei situații de diasporă se află referința identitară la o țară de origine îndepărtată din punct de vedere geografic, reală sau fictivă, și la tradiția cultural-religioasă a acesteia (cf. Baumann 1999, 252).

În plus, un triunghi reciproc de relații între țara de origine și cultura sa, țara de sosire și grupul diasporei este caracteristic unei situații de diasporă. Fie grupul trăiește pentru sine ca minoritate într-o țară străină și își păstrează obiceiurile culturale, precum și propria identificare religioasă (cf. ibid.), fie are loc asimilarea, adică rădăcinile culturale sunt abandonate și apar întrebări legate de identitatea culturală.

Rădăcini istorice

Din punct de vedere istoric, termenul a fost inventat în iudaismul timpuriu. A fost folosit pentru prima dată pentru diaspora evreiască, adică pentru evreii care trăiau în afara „pământului promis“ (Palestina) și a Ierusalimului. În creștinism, termenul a fost folosit începând cu secolul al XVI-lea pentru a se referi la minoritățile protestante sau catolice într-o societate diferită din punct de vedere confesional. Între timp, termenul este folosit și pentru alte grupuri din diaspora. Printre acestea se numără, de exemplu, diaspora greacă, indiană, kurdă și libaneză (cf. Baumann 1999, 252).

Diaspora și exilul – asemănări și diferențe

Termenul de diaspora coincide adesea cu termenul de exil (latină exilium „ședere într-o țară străină, exilat“) și este uneori asimilat cu acesta (cf. Kuhlmann 2014). Legătura semantică, conceptuală și istorică strânsă este de necontestat. Cu toate acestea, o demarcație definițională clară nu pare a fi foarte utilă, deoarece ambele concepte se contopesc adesea unul în celălalt. Prin urmare, reflectarea asupra asemănărilor și diferențelor pare să aibă mai mult sens.

O diferență este că termenul de exil descrie experiențe individuale și nu pe cele ale unei comunități. O altă diferență este că oamenii își părăsesc patria în mod voluntar. Gradul de involuntaritate al emigrării este subliniat mai mult în cadrul cercetării privind exilul decât în contextul diasporei (cf. Kuhlmann 2014). Una dintre cele mai mari diferențe constă în atașamentul față de țara de origine. Diaspora, la fel ca și exilații, păstrează legături strânse cu țara lor natală. Acestea continuă să o considere ca fiind adevărata lor casă și își păstrează propria identitate culturală. Exilații au tendința de a se împăca cu noua lor patrie și încearcă să construiască legături sociale, emoționale și simbolice cu țara gazdă. Pentru exilați, țara gazdă rămâne adesea o soluție temporară, fără dorința de a se înrădăcina. Atașamentul continuu față de țara de origine este adesea legat de un angajament față de politica țării de origine (cf. Kuhlmann 2014).

Literatura de specialitate

Baumann, Martin (1999): Diaspora. În: Auffahrt, Christoph (ed.): Metzler Lexikon Religion: Gegenwart – Alltag – Medien. Stuttgart: Metzler, 251-254.

Kuhlmann, Jenny (2014): Exil, diaspora și transmigrație. http://www.bpb.de/apuz/192563/exil-diaspora-transmigration?p=all [02.07.2018].

Vetter, D. (2007): Diaspora. În: Khoury, Adel Theodor (ed.): Lexikon religiöser Grundbegriffe – Judentum Christentum Islam. Wiesbaden: Marx, 164-168.