Arthur Schopenhauer a fost un filosof, scriitor și profesor universitar german. Fiu al unei familii de negustori, s-a născut la Danzig în 1788. În 1803/1804, Schopenhauer a făcut o călătorie educațională prin Europa. Ulterior a studiat medicina la Göttingen și apoi filosofia la Berlin. De asemenea, Schopenhauer și-a obținut doctoratul în filosofie în 1813. În 1819 a fost publicată principala sa lucrare, Die Welt als Wille und Vorstellung (Lumea ca voință și imaginație). Un an mai târziu, a început să predea la Universitatea din Berlin. Din cauza unei epidemii, Schopenhauer s-a refugiat la Frankfurt am Main în 1831, unde a murit în 1860.
Dialectica eristică – Arta de a avea dreptate
„Dialectica eristică este arta de a disputa și de a disputa în așa fel încât să ai dreptate, adică per fas et nefas (cu dreptate și cu nedreptate).“ (Schopenhauer 2019, 10)
Arthur Schopenhauer descrie „răutatea[] naturală“ (ibid., 10), „vanitatea înnăscută“ (ibid., 10 și urm.) și „gârbovia“ (ibid., 11) ca fiind caracteristici umane esențiale și, în același timp, cauze ale necesității Dialecticii Eristice. Prima înseamnă că oamenii nu sunt în mod fundamental cinstiți și nu spun pur și simplu adevărul. Vanitatea vizează faptul că nu vrem să ne înșelăm și că interlocutorul nostru nu trebuie să aibă dreptate. În sfârșit, lozinca înseamnă că oamenii mai întâi vorbesc și apoi gândesc (cf. Schopenhauer 2019).
Dar ce înseamnă, de fapt, dialectica eristică? După cum a arătat deja clar citatul de mai sus, Dialectica Eristică înseamnă să ai dreptate atunci când discuți, per fas, adică într-un mod permis, și per nefas, adică într-un mod nepermis. Într-un mod permis înseamnă a spune adevărul, dar într-un mod nepermis înseamnă a nu spune adevărul. Dacă ne dăm seama ulterior că am greșit, ar trebui să facem să pară că am avut dreptate (cf. Schopenhauer 2019): „adevăratul ar trebui să pară fals și falsul ar trebui să pară adevărat“ (Schopenhauer 2019, 11).
O aserțiune poate fi considerată, pe de o parte, în ceea ce privește adevărul său obiectiv și, pe de altă parte, în ceea ce privește valabilitatea sa în raport cu interlocutorul. În dialectica eristică, ceea ce contează nu este adevărul afirmației, ci dacă o putem apăra în consecință și dacă este acceptată ca adevărată și de către interlocutor. „De aici rezultă că cel care dispută nu luptă, de regulă, pentru adevăr, ci pentru propunerea sa“ (Schopenhauer 2019, 12). Interesul pentru adevăr cedează locul interesului pentru vanitate (cf. Schopenhauer 2019).
Dialectica eristică trebuie distinsă de logică, adică de adevărul pur obiectiv, precum și de sofistică, adică de afirmarea de propoziții false, deoarece atât logica, cât și sofistica presupun că știm adevărul. Dar cum, potrivit lui Schopenhauer, nu știm ce este adevărul, putem face abstracție de el în dispută. Astfel, dialectica eristică poate fi privită mai degrabă ca o „logică a aparențelor“ (Schopenhauer 2019, 20).
Cu privire la metaforica disputei
Este frapant faptul că Schopenhauer folosește pentru dispută metafore cu caracter războinic – de exemplu, atac și apărare, atac și apărare, adversari, arme, învingători, ceartă, lovire, lovire, precum și luptă. Mai mult, el compară disputa cu scrima: „a lovi și a paria, asta este ceea ce contează, la fel ca în dialectică: este o artă intelectuală a scrimei“ (Schopenhauer 2019, 21 f.). Lakhoff și Johnson remarcă faptul că metaforele afectează nu doar limbajul, ci și gândirea și acțiunea. Potrivit acestora, atunci când discutăm, atacăm și ne apărăm pretențiile. Vrem să ne învingem adversarul și să câștigăm discuția având dreptate (cf. Lakhoff/ Johnson 2007).
Dar cum rămâne cineva să aibă dreptate în cadrul unei discuții? Schopenhauer vorbește despre ajutoare, despre un „dar natural distribuit inegal“ (Schopenhauer 2019, 13) – în funcție de istețimea persoanei. Pentru aceasta, el enumeră 38 de așa-numite artificii, care sunt enumerate mai jos (cf. Schopenhauer 2019).
Artificii
– Artificiul 1: expansiunea
– Artificiul 2: omonimia
– Artificiul 3: Absolutizarea
– Artificiul 4: Ocolișuri
– Artifice 5: Premise ad populum și ex concessis
– Trucul 6: Petitio principii ascunsă
– Trucul 7: Permiterea mai mult decât este necesar
– Trucul 8: Provocarea prin întrebări
– Artificiul 9: Concesionarea de ocolișuri
– Trucul 10: Concederea din sfidare
– Trucul 11: Inducerea din concesii
– Trucul 12: Eufemismele și disfemismele
– Termenul 13: Răul cel mai mic
– Trucul 14: Afirmarea dreptului
– Trucul 15: Falsificarea
– Trucul 16: Ad populum
– Trucul 17: Sofismul
– Trucul 18: Întreruperea discuției
– Trucul 19: Ducând argumentele în generalități
– Trucul 20: Obținerea de dovezi prin subterfugii
– Trucul 21: Jocul de stratageme
– Trucul 22: Să interpretezi argumentul ca petitio
– Trucul 23: Provocarea exagerării
– Trucul 24: Refutarea prin consecințe
– Trucul 25: Refutarea prin contraexemplu
– Trucul 26: Retorsionarea
– Trucul 27: Dezvoltarea provocării
– Trucul 28: Argumentum ad auditores
– Trucul 29: Diversiunea
– Trucul 30: Apelul la autoritate
– Trucul 31: Exprimarea incomprehensiunii, afirmarea incomprehensibilității
– Trucul 32: Refutarea prin recursivitate
– Trucul 33: Negarea aplicabilității
– Trucul 34: Circumscrierea
– Trucul 35: Argumentum ab utili
– Trucul 36: Argumentul simulat
– Trucul 37: Refutarea afirmației cu dovezi
– Trucul 38: Ad personam (cf. Schopenhauer 2019)
Literatură
Lakhoff, George/ Johnson, Mark (2007): Living in Metaphors. Construcția și utilizarea imaginilor lingvistice. Ed. a 5-a. Heidelberg: Carl-Auer-Systeme.
Schopenhauer, Arthur (2019): Arta de a avea dreptate. Ed. a 16-a. Hamburg: Nikol.