Conceptul de diviziune culturală a pământului

Conceptul de împărțire culturală a pământului descrie o divizare spațială a pământului în diferite zone culturale, care se realizează pe baza unor caracteristici definite. Potrivit lui Newig, un didactician în domeniul geografiei, părțile culturale ale pământului sunt definite ca fiind „legături într-o rețea spațio-temporală mondială de forme de viață umană la scară aproape continentală, bazate pe mediul lor natural“ (Newig 1999). Scopul conceptului este de a identifica spațiile în care trăiesc culturi și comunități identice sau similare și de a le grupa, astfel încât să se poată contura cele mai mari spații culturale.

Apariția și variabilitatea conceptului

Conceptul a fost descris pentru prima dată de Kolb în 1962 și provine inițial din cercetările spațiale ale geografiei. El a apărut din nevoia firească de a găsi o modalitate de a se orienta în spații, precum și de a fi capabil să își definească poziția, deoarece „fiecare ființă umană are nevoie și dezvoltă o viziune geografică a lumii în care își poate clasifica informațiile de bază, dar și numeroasele informații noi care se adaugă în fiecare zi“ (ibidem, 7). Pentru a permite clasificarea, sunt necesare caracteristici descriptive care pot defini spațiile. Din cauza multitudinii de concepte diferite, acestea variază în funcție de autor și lasă loc pentru diferite abordări de clasificare.

Kolb a dezvoltat un concept care definește zece părți culturale ale pământului și înlocuiește astfel gândirea despre popoare a geografiei postbelice (cf. Stöber 2001, 138), „cu toate acestea, el s-a abținut de la o implementare cartografică a încercării sale de clasificare“ (ibidem).

Conceptul lui Newig din 1986 clasifică în funcție de caracteristicile „religiei sau ideologiei; limba, scrisul, legea; culoarea pielii (rasa); economia [și] situația“ (Böge 1997, 323), din care au rezultat părțile de pământ cultural: Anglo-America, Australia, Europa, America Latină, Orient, Asia de Est, Rusia, „Africa Neagră“ (redenumită între timp Africa Subsahariană), Asia de Sud și Asia de Sud-Est (Reinke/ Bickel 2018, 2).

La fel ca Kolb și Newig, Huntington a dezvoltat, de asemenea, o abordare a clasificării în 1996, care este una dintre cele mai cunoscute în literatura de specialitate (cf. Stöber 2001, 138). În strânsă legătură cu articolul său Ciocnirea civilizațiilor, el împarte Pământul în opt zone culturale ale căror caracteristici sunt „elemente obiective, cum ar fi limba, istoria, religia, obiceiurile, instituțiile [… și] identificarea subiectivă a oamenilor cu acesta“ (Huntington 1996, 28). Practic, abordarea sa este similară cu cea a lui Kolb, dar pune mai mult accent pe subdiviziunea în funcție de viziunile asupra lumii (cf. Stöber 2001, 138).

Evaluarea conceptului de pământ cultural

Timp de mulți ani, conceptul de pământ cultural a fost o sursă de dezbatere atât în geografie, cât și în alte discipline. Din cauza multitudinii de abordări diferite, a fost în mod repetat supus unor critici, care pentru o lungă perioadă de timp au vizat în special conceptul lui Newig. Potrivit lui Popp, divizarea culturilor este în mod fundamental problematică, deoarece nu există o modalitate clară de a defini unde încep sau se termină respectivele zone culturale (cf. Popp 2003, 21). Cu toate acestea, este deosebit de important ca termeni precum cultură și spațiu să fie clar definiți în prealabil, pentru a fi conștienți de amploarea acestor concepte.

Principala critică a lui Popp este că conceptul de pământ cultural al lui Newig promovează „gândirea mozaicată“ (ibidem, 29) și poate fi preluat ca o ideologie. Pe baza reprezentării cartografice, el sugerează că zonele culturale trebuie considerate separate unele de altele și că nu există forme de tranziție. În plus, denumirea „Africa neagră“ este discriminatorie și, la fel ca și denumirea „Orient“, reflectă o viziune eurocentrică. „Pământurile culturale [în consecință] se aseamănă foarte mult cu stereotipurile în caracterul lor expresiv, care, deși există un sâmbure de adevăr în evaluare, se încheagă ușor în foloase clișeice“ (Popp 2003, 37).

Literatură

Böge, Wiebeke (2011): Kulturraumkonstrukte als zeitgebundene Weltbilder. În: Geografie și școală 33, 4-8.

Böge, Wiebeke (1997): Die Einteilung der Erde in Grossräume: Zum Weltbild der deutschsprachigen Geographie seit 1871. Arbeitsergebnisse und Berichte zur wirtschafts- und sozialgeographischen Regionalforschung. Heft 16. Hamburg: Institut für Geographie der Universität Hamburg.

Dürr, Heiner (1987): Kulturerdteile: O „nouă“ teorie a celor zece lumi ca bază pentru predarea geografiei? În: Geographische Rundschau 39, 228-32.

Newig, Jürgen (1999): Conceptul de părți culturale ale Pământului. https://www.kulturerdteile.de/kulturerdteile/ [01.08.2019].

Newig, Jürgen (1986): Trei lumi sau o singură lume: Părțile culturale ale pământului. În: Geographische Rundschau 38, 262-267.

Popp, Herbert (2003): Conceptul de părți culturale ale pământului în discuție – exemplul Africii. Discurs științific – relevanță pentru predare – aplicare în lecțiile de geografie. Studii de contact în geografie la Bayreuth. Vol. 2. Bayreuth: Naturwissenschaftliche Gesellschaft Bayreuth.

Reinke, Christine/ Bickel, Jens (2018): Infoblatt Kulturerdteile. Leipzig: Klett.

Stöber, Georg (2001): „Kulturerdteile“, „Kulturräume“ und die Problematik eines „räumlichen“ Zugangs zum kulturellen Bereich. În: ders. (ed.): Culturi străine în predarea geografiei: Analize – Concepții – Experiențe. Studii în cercetarea internațională a manualelor școlare. Vol. 106. Hanovra: Hahn, 138-154.

Stöber, Georg (2011). Concepte de spațiu cultural în programe, manuale și predare. În: Geographische Rundschau 33, 15-26.