Competență (interculturală)

Termenul de competență derivă din cuvântul latin competentia „aptitudine“. Competența interculturală (din latină inter „între“) înseamnă că persoane cu origini culturale diferite reușesc să comunice și să acționeze împreună cu succes. Cuvântul cultură provine din latinescul cultura „tratament, îngrijire“ și, în accepțiunea comună, include tot ceea ce este cultivat, adică influențat de oameni (cf. Pohl 2008, 9).

Competența interculturală și întâlnirea

Competența interculturală înseamnă, în esență, să te confrunți cu moduri de gândire și de comportament nefamiliare (cf. Pohl 2008, 9). Este vorba despre capacitatea de a se confrunta în mod adecvat cu culturi străine și cu membrii acestora (cf. Lüsebrink 2012, 9). Barley afirmă că „doar întâlnirea cu străinul face cultura vizibilă“ (Barley 1999, 9) și face o comparație cu anatomia umană: „Cultura noastră este ca propriul nas. Nu îl vedem pentru că se află chiar în fața ochilor noștri și suntem obișnuiți să privim lumea direct prin el“. (Barley 1999, 9)

Empatie, îndemânare, cunoștințe

Competența interculturală are atât de multe fațete încât nu poate fi considerată o competență de sine stătătoare. Sunt abordate cele mai diverse domenii de competență în comunicare la nivel verbal, nonverbal și, de asemenea, paraverbal – la fel ca și competențele comportamentale și de înțelegere. Pe scurt, competența interculturală cuprinde trei domenii principale: abilități afective, pragmatice și cognitive (cf. Lüsebrink 2012, 9). Potrivit lui Bolten, este o „abilitate care se dezvoltă continuu și care interacționează în mod productiv cu alte competențe de bază“ (Lüsebrink 2012, 10).

Nivelurile de învățare interculturală

Pauline Clapeyron are o abordare similară. Ea prezintă competența interculturală ca pe un obiectiv al învățării interculturale, prin care învățarea interculturală are loc la un nivel afectiv (autocompetență și conștientizare), la un nivel cognitiv (competență factuală și transfer de cunoștințe), la un nivel comunicativ (competență socială și empatie) și la un nivel comportamental (competența de a acționa și de a exersa competențele interculturale) (cf. Flüchtlingsrat Schleswig Holstein 2004, 7 f.).

La fel ca Bolten, ea înțelege competența interculturală nu ca pe o abilitate dobândită și statică, ci ca pe un proces de învățare. În acest context, a fi competent din punct de vedere intercultural înseamnă „că noi, ca indivizi, am dezvoltat abilități de a relaționa și de a comunica cu alte persoane în situații foarte diferite, în contexte sociale și culturale diferite, fiind în același timp conștienți de propriile valori și de integrarea culturală“. (Consiliul pentru refugiați Schleswig Holstein 2004, 9)

Literatură

Barley, Nigel (1999): Sad Islanders. În calitate de etnolog cu limba engleză. München: Klett.

Clapeyron, Pauline (2004): Competența interculturală în munca socio-educativă. În: Flüchtlingsrat Schleswig-Holstein: Interkulturelle Kompetenz in der pädagogischen Praxis. O introducere. Broșură: http://www.forschungsnetzwerk.at/downloadpub/perspektive_interkulturelle_Kompetenz_equal.pdf [19.06.2018].

Gnahs, Dieter (2007): Kompetenzen – Erwerb, Erfassung, Instrumente. În: Institutul german pentru educația adulților (ed.): Studientexte für Erwachsenenbildung. Bielefeld: Bertelsmann.

Lüsebrink, Hans-Jürgen (2012): Intercultural Communication. Interacțiune, percepție străină, transfer cultural. Ed. a 3-a. Stuttgart: Carl Ernst Poeschel.

Pohl, Reinhard (2011): Competența interculturală. În: Pohl, Reinhard (ed.): Germany and the World. Kiel: Magazin.

Straub, Jürgen/ Weidemann, Arne/ Weidemann, Doris (2007): Handbuch interkulturelle Kommunikation und Kompetenz. Concepte de bază – teorii – domenii de aplicare. Stuttgart: Carl Ernst Poeschel.