Aproprierea culturală

Termenul de apropriere culturală descrie, în sensul cel mai larg, acceptarea unui aspect cultural care nu aparține propriei culturi. Aproprierea culturală este deosebit de interesantă deoarece fundamentele disputelor culturale sunt dezvăluite în revendicările de proprietate și în strategiile de excludere (cf. Hahn 2011, 19). Prin urmare, însușirea culturală este adesea criticată ca furt sau lipsă de respect.

Aspecte legate de cercetare

Aproprierea culturală se concentrează asupra schimbărilor culturale (cf. Hahn 2011, 11f). Cu toate acestea, adoptarea unor elemente individuale ale unei culturi, cum ar fi hainele, bijuteriile sau altele asemenea, nu se încadrează imediat în acest termen. Doar atunci când este folosit într-o manieră peiorativă, ostilă sau nereflectată, suprimând sau ridiculizând astfel cultura respectivă, se vorbește de apropriere culturală (cf. Krieg 2019, 105). Ocazional, însușirea culturală este, de asemenea, asimilată cu furtul și distrugerea culturilor marginalizate (Cuthbert 1998, 257).

Procesul de apropriere nu are ca scop omogenizarea culturilor (=o cultură uniformă) sau fragmentarea culturilor (=descompunerea culturilor) (cf. Hahn 2011, 13). Scopul este mai degrabă acela de a adopta propria cultură în idei culturale noi, diferite. Prin urmare, în cele din urmă, o nouă cultură poate apărea din aspecte ale tuturor influențelor implicate (cf. Hahn 2011, 13f).

Relevanța socială

Cu toate acestea, însușirea culturală nu decurge armonios și este un subiect controversat, mai ales în prezent, care se regăsește în mod repetat în peisajul mediatic. De exemplu, un site american relatează despre „11 celebrități care au fost acuzate de apropriere culturală“ (Seventeen). Cu toate acestea, ZEIT 2020 a remarcat că este vorba de mai mult decât de a fi vinovat. Dezbaterea se referă la „vulnerabilitate și dorință (…), la complexul de identificare culturală cu dimensiunea de apropriere“ (ZEIT) și la „structura rasistă a decontextualizării stereotipurilor“ (ZEIT). Această evaluare negativă este parțial susținută de studiile universitare. Denise Cuthbert, de exemplu, descrie în 1998 însușirea culturală drept furt și arată o distrugere a culturilor indigene prin însușirea culturală forțată (cf. Cuthbert 1998, 257). Deborah Krieg afirmă că „motivația din spatele formelor de apropriere culturală (…) este probabil să fie la fel de eterogenă [ca] indivizii care se angajează în ele“ (Krieg 2019, 111). Prin urmare, chestiunea motivației, în special, este întotdeauna un punct de dispută în cadrul dezbaterii.

Literatura de specialitate

Cuthbert, Denise (1998): Beg, borrow or steal: The politics of cultural appropriation. În: Postcolonial Studies, vol. 1 (2). Londra, Routledge.

Hahn, Hans Peter (2011): Antinomii ale aproprierii culturale: Introducere. În: Journal of Ethnology, vol. 136. Berlin, Dietrich Reimer Verlag.

Krieg, Deborah (2019): Totul este un furt. WTF is Cultural Appropriation, în: Bendersen, Eva et al. (eds.): Trigger Warning. Identitätspolitik zwischen Abwehr, Abschottung und Allianzen, Berlin, 2019 (pp.105-114), Verbrecher Verlag.

Șaptesprezece: https://www.seventeen.com/celebrity/g22363821/cultural-appropriation-examples-celebrities/ (ultima vizionare: 19.09.2020).

Time: https://www.zeit.de/kultur/2020-05/kulturelle-aneignung-popkultur-stereotyp-imitation-postkolonialismus (ultima vizionare 19.09.2020).

Ora: https://www.zeit.de/kultur/2020-05/kulturelle-aneignung-popkultur-stereotyp-imitation-postkolonialismus/seite-3 (ultima vizită 19.09.2020).